Mariana nu mai scotea niciun cuvânt.
Stătea în pragul ușii, cu plicul în mână, ca și cum ar fi uitat cum se respiră.
Ofițerul o privea fix, fără grabă.
„Vă rog să citiți cu voce tare”, a spus el calm.
În casă s-a făcut o liniște apăsătoare.
Eu nu mai simțeam nimic. Nici rușine. Nici frică. Doar un gol ciudat.
Mariana a înghițit în sec și a început să citească, cu voce tremurată:
„Dacă citești asta, înseamnă că fiica mea a ajuns la balul de absolvire…”
Vocea i s-a rupt pentru o clipă.
A ridicat privirea, dar ofițerul i-a făcut semn să continue.
continuare pe pagina următoare
