Am crescut într-un orfelinat, într-un loc unde zilele se amestecau unele în altele și unde promisiunile erau rare. În toată acea perioadă, un singur om mi-a rămas aproape cu adevărat: Nora. Ne-am sprijinit unul pe altul pentru că, în afară de noi, nu prea exista nimeni care să ne aștepte acasă.
Când viața ne-a dus în orașe diferite, nu ne-am pierdut. Vorbeam des, ne căutam, ne țineam la curent cu orice pas. Pentru mine, Nora nu era doar o prietenă; era cea mai apropiată formă de familie pe care o avusesem vreodată, ca o soră pe care soarta mi-o împrumutase.
Un telefon care a schimbat totul
Acum doisprezece ani, totul s-a rupt într-o singură convorbire. M-au sunat de la spital să-mi spună că Nora fusese victima unui accident de mașină și nu supraviețuise. Fiul ei, Leo, care avea doar doi ani, scăpase cumva cu viață.
N-am stat să judec sau să mă întreb ce urmează. Am plecat imediat. Când am ajuns, Leo stătea pe pat, mic, tăcut și pierdut, cu privirea aceea care nu înțelege de ce lumea s-a schimbat dintr-odată.
continuare pe pagina următoare
