În primăvară, când zăpada s-a topit, lutul s-a crăpat pe alocuri. L-am reparat. Am învățat să-l amestecăm mai bine, cu nisip și paie. A devenit mai rezistent.
Am făcut o grădină mică lângă baracă. Ceapă, cartofi, roșii. Am investit 200 de lei în semințe și unelte. Era tot ce aveam pus deoparte.
Au trecut luni.
Soția mea n-a venit să ne caute.
La început m-a durut. Apoi nu.
Pentru că între timp, Matei crescuse altfel. Îl vedeam cum se îndreaptă de spate, cum vorbește sigur, cum își folosește mâinile fără teamă.
Într-o seară, stăteam amândoi pe treptele improvizate.
— Tată, știi ceva? a spus el.
— Ce?
— Dacă nu ne dădea afară… eu n-aș fi știut niciodată că pot face toate astea.
Am simțit un nod în gât.
Baraca aceea, cumpărată pe nimic, acoperită cu lut și muncă, ne-a învățat mai mult decât orice casă mare.
Ne-a învățat răbdare.
⬇️continuare pe pagina următoare⬇️
