Am pus-o într-un loc vizibil. Am așteptat. Am privit oamenii cum trec.
Primul a trecut… fără să se oprească.
Al doilea… nici măcar nu a întors capul.
Al treilea… a privit pentru o secundă… apoi a plecat.
Minutele au devenit ore.
Și nimeni… nu s-a oprit.
Nu a fost vorba despre apreciere. Nu a fost vorba despre laude. A fost doar acel moment simplu… în care cineva se oprește și privește cu adevărat.
Dar acel moment nu a venit.
Și atunci… ceva în mine s-a rupt.
Am început să mă întreb: „Nu e destul de bun?”
„Am pierdut timpul?”
„Poate nu are nicio valoare…”
Gândurile au devenit din ce în ce mai grele. Emoțiile s-au adunat. Și, pentru o clipă, am vrut să renunț la tot.
Dar apoi… am realizat ceva.
Am făcut-o cu dragoste.
Și nimeni nu poate lua asta de la mine.
Poate lumea nu a văzut-o atunci… dar asta nu înseamnă că nu merită văzută.
Poate nu a fost momentul potrivit.
Sau poate… persoana potrivită nu apăruse încă.
